Viața între DATINI și PORUNCI

Iacob – un tânar devenit înșelător fără voie, la îndemnul mamei lui – în șapte ani de dragoste, preocupat de al Rahelei chip angelic și provocările profesionale, nu s-a mai gândit și la datina din Haram privitoare la căsătorie. Astfel înșelat prin căsătorie, dar la fel de îndrăgostit de fata cea mai mică, acceptă un compromis pe care nu se gândise niciodată că va fi nevoit să îl facă, transmițându-ne peste veacuri o învățătură profundă despre impactul ”obiceiurilor” asupra aspirațiilor afective, spirituale și nu numai.

Cunoscând puterea datinii, Iosif îi sfătuiește pe cei din familia sa, ca la întâlnirea cu Faraon, să ceară un loc mai ferit pentru a se așeza în țară din cauza obiceiului egiptenilor de a-i disprețui pe păstori.

Într-una dintre nenumaratele ocazii în care mai marii iudeilor încearcă să Îl „educe” pe Isus, avem imaginea forței ”datinii”, chiar în cuvintele fariseilor : ”pentru ce nu se țin ucenicii Tăi de datina bătrânilor?”. Ca apăratori ai tradiției, în prima linie îi găsim pe cei care ar fi trebuit sa fie marii aparatori ai Legii divine, fariseii, care acum sunt foarte determinați în a-i pedepsi – după aceeași datină – pe cei care nu își spală mâinile înainte de a mânca.

Acest exemplu, am putea spune didactic, pune în evidență modul în care se naște un obicei: o propunere bună, nu neaparat necesară, dar cu siguranță în afara ”normei” sfințeniei divine, este acceptată de comunitate, ca fiind ”ceva bun” dar, mai mult decât atât, ca pe ”ceva bun” izvorât din prea înalta lor înțelepciune. Tocmai din acest sentiment de proprietate, vine înverșunarea cu care este susținută și promovată o învațătură, pentru a păstra recunoașterea autorității conducerii trecute și actuale a poporului, ajungând sa fie considerată nu o cerință a oamenilor, ci chiar a lui Dumnezeu însuși.

La cruce, Domnul nostru țintuit pe lemn, împlinește cerințele legii ceremoniale, ruperea catapetesmei fiind doar actul material, al unei decizii divine, de a nu mai continua o formă de închinare deja apusă. Lumea crestină, după puternice frământări, acceptă acest mare adevăr, astăzi închinarea nepresupunând jertfe, sânge sau apa unei vaci roșii.

În prezent, deși ne cosiderăm apărătorii învățăturilor lui Isus, ”datina bătrânilor”, numită învățăturile sfinților părinți, este mai prezentă ca oricând, transformând curata credință, întru-un sistem cu prea multe elemente oculte, ori superstiții, acest ”obicei” fiind cu atât mai dureros cu cât se folosește de același Sfânt Cuvânt.

Puțini sunt cei care nu au auzit de marele profet Ilie, curajos și credincios, un om care nu a văzut moartea, cu un har deosebit, apărat de Dumnezeu în fața soldaților trimiși de regele apostaziat, ”care nenorocea pe Israel”, Ahab, trimițând împotriva acestora un foc mistuitor. Tot la rugaciunea lui, din cer, se pogoară focul peste altarul de jertfă de pe muntele Carmel, ca o marturie de netăgăduit că Domnul este Dumnezeu. Peste mii de ani datina ne spune că după ce bătrânii au stabilit o zi pentru a-l cinsti pe profet, tot cei ”înțelepțiți de zile”, ne-au făcut și reguli, în numele autorității lor: să nu lucrezi în ziua sfântului, pentru că vei fi omorât de focul, fulgerul, al carui stăpân este, evident, Ilie. Aceasta în contextul în care marele împarat-profet David consemnează în Scrierile Sfinte că ”din vânturi Îți faci soli și din flăcări de foc, slujitori” referindu-se exclusiv la Dumnezeu ca având aceasta putere.

Cine își mai amintește astăzi că la începuturile ei, Biserica avea drept zi sfântă de odihnă și adorare Sâmbăta, cea de a șaptea zi a săptămânii ? Cine își mai amintește că singura zi pe care Dumnerezu a ”binecuvântat-o și a sfințit-o” este aceeași zi de Sâmbătă ? Cine mai știe de cine și când a fost binecuvantată și sfințită o alta zi, dobândind o forma de autoritate mai presus de ce a sfințit Dumnezeu ?

Conform declaraței lui Isus, cea mai toxica formă de datină, este aceea care prin propuneri aparent bune și curate se ajunge până acolo încât să desfințeze ”frumos”, chiar Legea. ”El le-a mai zis: „Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră. Căci Moise a zis: „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta” și: „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea.” Voi, dimpotrivă, ziceți: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: „Ori cu ce te-aș putea ajuta, este „Corban”, adică dat lui Dumnezeu, face bine; și nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Și așa, ați desființat Cuvîntul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Și faceți multe alte lucruri de felul acesta!”

Cine ar putea spune că ziua în care Mântuitorul nostru a înviat poate fi uitată ? Orice creștin autentic va ști că în dimineața primei zile a săptămânii – Duminica – vestea dătătoare de speranță și viață veșnică a răsunat în tot Universul. A fost o zi de bucurie, chiar dacă privind cu autentică onestitate spre acel Paște neobișnuit – momentul biruinței s-a consumat în Ghețemani și la Golgota. O zi de bucurie nu poate fi o zi binecuvantată și nici sfântă, în afara unei declarații explicite a Creatorului în această direcție. Totusi câți oameni ”Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături cari nu sînt decît niște porunci omenești”

Fenomenul ”datinilor” îl găsim în orice grup laic sau religios și uneori are forța de a da o anumita formă de indentitate. Într-un univers creștin, este absolut necesar ca orice formă de obicei, să fie foarte bine studiat și dacă este primejdios sau inutil să fie îndepărtat. Pentru că aici este izvorul acelei forme de ”neprihănire făra putere” și în același timp sămânța persecuției.

Este timpul să revenim la învățăturile care contează cu adevarat, la a-L cinsti pe Dumnezeu păzind nu porunci omenești ci doar ce Cuvântul ne-a descoperit.

Atunci ”vei fi fericit în lucrarea ta”.

Daniel TURTURICĂ

Lasă un răspuns