Add any text here.

Devoțional

  • TÂLHARII – DISMAS ŞI GESTAS 11 noiembrie 2018

    Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele, care trebuiau omorâţi împreună cu Isus. (Luca 23:32)

    Deşi cărţile canonice ale Sfintei Scripturi nu amintesc numele proprii ale celor doi tâlhari, prin intermediul evangheliilor apocrife (ex: Evanghelia lui Nicodim) facem cunoştinţă cu Dismas şi Gestas – două vieţi asemănătoare, dar două destine total diferite.

    Indiferent de vârsta pe care o ai, probabil că unul dintre cele mai populare sfaturi pe care le-ai auzit este: „Stai lângă Domnul şi va fi bine!”, iar una dintre cele mai uzuale forme de încurajare se rezumă la expresia: „Suferinţa te face mai puternic!”

    Gestas, tâlharul revoltat, deşi a stat atât de aproape de Domnul, a fost pierdut, iar suferinţa care trebuia să-l facă mai puternic l-a scos din fire. Unde este problema? Răspunsul se află în atitudinea reconciliantă a lui Dismas, izvorâtă dintr-un caracter aparte. Ce poţi învăţa de la un tâlhar? Are el caracter? O, da! Şi încă ce caracter!

    Din tot discursul acestui personaj (Luca 23:40-42), cel mai mult îmi atrage atenţia începutul şi sfârşitul, deoarece aduce în prim-plan două stări paradoxale: teama şi speranţa. În nechibzuinţa neînţeleasă a unui caracter îndoielnic, cel dintâi tâlhar (Gestas) încearcă să-şi ascundă teama, printr-o atitudine de aşa-zis curaj (mult prea exagerat), irosind fără nonşalanţă ultima şi cea mai mare şansă de a-şi salva sufletul. Dismas, în schimb, permite să se vadă nestingherit sentimentul de teamă sfântă generat de privirea blândă a Mântuitorului.

    „Când a fost condamnat pentru crimele sale, tâlharul ajunsese într-o stare de deznădejde şi disperare, dar, lucru ciudat, acum au început să apară gânduri duioase. El şi-a amintit tot ce a auzit despre Domnul Hristos.” (Viaţa lui Iisus, p. 717)

    Pentru câteva momente, tâlharul uită de suferinţa lui şi de teama morţii, şi singura lui teamă era aceea de a nu provoca vreo situaţie care să mărească în vreun fel suferinţa Mântuitorului, suferinţă deja mult prea apăsătoare. Aceasta este singura formă de teamă compatibilă cu speranţa.

    Astfel, sufletul îndurerat al Mântuitorului este înviorat, iar noi descoperim că doar pocăinţa care începe cu teamă va culmina cu speranţă.

    Bogdan Plătică, pastor, Conferinţa Muntenia